Sunt multe articole care îți spun cum să te ferești de fake news – caută surse, documentează-te de pe site-uri oficiale de încredere, uită-te la data publicării, trage semnalul de alarmă dacă găsești titluri alarmiste („Nu o să crezi ce fac liderii mondiali!”), citate din surse nenumite („un expert internațional”), dacă găsești greșeli gramaticale sau dacă știrea pur și simplu pare trasă de păr.
Și totuși, cu toate sfaturile astea, cumva tot nu reușim să ne lepădăm de fake news. Eu cred puternic că ajută tare mult să înțelegi contextul și procesul inamicului tău abstract dacă vrei să ai o șansă mai bună să te ferești de el.
Ce sunt „fake news” și de unde au apărut?
Pe 20 Ianuarie 2017 e inaugurat Donald Trump, al 45-lea președinte al Statelor Unite ale Americii. Un pic mai târziu acesta anunță triumfător că la ceremonia de inaugurare a dogorit soarele și că au fost prezenți mult mai mulți oameni decât la ceremonia lui Barack Obama din 2009. Ambele lucruri sunt ușor verificabile. Ambele sunt false. Ambele au fost categorisite ca „alternative facts”.
„Fake news” fac parte din același curent de post-truth ca și ”alternative facts”, dar sunt mai parșive. Nu e vorba de știri partizane cu vocabular uneltit întocmai ca să dea nuanță și conotație mai de stânga sau mai de dreapta. Cu astfel de jurnalism părtinitor suntem obișnuiți. „Fake news„ sunt știri false, șiret create întocmai ca să fie cât mai ușor de crezut și cât mai rapid de propagat. Fake news sunt deseori verosimile dar, intuitiv, nu sunt veritabile. Iar cele mai periculoase izvorăsc dintr-o sămânță de adevăr.
Deși fraza „fake news” a apărut relativ recent, conceptul există de mult timp. Marcus Antonius s-a sinucis pe baza informației că și Cleopatra ar fi făcut la fel la 30 Î.Hr., Maria Antoaneta a suferit pe baza acuzațiilor false că ar fi organizat orgii uriașe în secolul al XVIII-lea. „Războiul Lumilor” în 1938 nu a creat, de fapt, chiar atât de multă isterie pe cât s-a vehiculat. Prin martie anul acesta a început să circule o metodă de a testa dacă ai noul coronavirus – tot ce aveai de făcut era să îți ții respirația 10 secunde. Toate aceste știri au fost create cu un scop precis în minte: să fie consumate cât mai mult – fie pentru optimizarea unor agende politice (să câștige cutărică, să fie discreditat X-ulescu), financiare (vizualizări transformate în ad revenue la fabrici de fake news), sau narcisiste (like-uri și followeri).
De ce sunt periculoase
Dincolo de idealuri abstracte precum că adevărul ar trebui să conducă lumea, că ar trebui să nu dăm bani pe prostii, că nu ar trebui să facem alegeri (mai ales politice) bazate pe minciuni, „fake news” pot face un rău societății pe care să nu îl simțim la prima vedere. Încrederea noastră în știri intr-un sens general poate fi erodată iar reticența noastră în a îi informa pe alții sau a ne informa din surse sigure poate crește. E posibil să pară contraintuitiv, dar atunci când cauți știri corecte și tot dai peste știri false, la un moment dat obosești. Te simți trădat când îți pui încrederea în informație și apoi îți dai seama că nu era adevărată. Așa că pur și simplu nu o mai faci. Decizi să închizi televizorul, să nu mai cauți știri, căci oricum toate canalele sunt la fel – mint – la fel ca politicienii. Aceeași epuizare mentală pe care o simt foști cetățeni activi care acum se leapădă de politică sub toate formele sale (sub deviza „toți sunt la fel”) se poate aplica și la fenomenul „fake news”.
De ce picăm în plasă așa de ușor?
Ajungem să credem sau să dăm mai departe fake news pentru că ele sunt construite întocmai ca să apese precis niște butoane din noi. Sunt create să ne decupleze fix cât trebuie de la instinctul rațional și să se joace cu fricile, cu prejudecățile și cu speranțele noastre.
Fake news ne activează emoționalul încercând să dea complet la o parte instinctul critic. Instinctul critic e cel care ne cere să poposim asupra unei informații, să punem întrebări, să găsim răspunsuri relevante. Toate acestea cer resurse pe care, în contextul bombardamentului de informație pe care îl trăim, nu le avem la dispoziție. Activarea exagerată a emoționalului ne dă un motiv să nu ducem gândul până la capăt. Să fim atenți doar cât citim, să lăsăm emoția să se manifeste în interiorul nostru, și să dăm share mai departe. Și mai rău, în tot timpul acesta, nici nu ne dăm seama că asta se întâmplă.
Fake news ne activează FoMO (frica de a rămâne pe dinafară). Trăim într-o stare de nesiguranță și lipsă de informație completă. Orice știre ne dă șansa să facem parte din categoria celor care știu. Vrem instinctiv să o credem, pentru că dacă știrea e falsă, suntem în același punct ca înainte, dacă e adevărată, avem un pic de informație în plus, avem un pic de control.
Fake news se joacă inclusiv cu sentimentele de protecție pentru cei dragi. Când citești că băutul frecvent de apă caldă te protejează de infecție, gândul te duce instantaneu la a da informația mai departe – către familie, către prieteni, către colegi de birou. De asta, spre exemplu, multe fake news circulă pe whatsapp.
Pentru că trăim intr-o eră digitală a transferului de informație deosebit de rapid, apucăm să vizualizăm remarcabil de multe știri negative. Astea sunt cele propagate în online cel mai mult, care produc emoție intensă și care, prin urmare, au cele mai multe vizualizări. Și, la un moment dat, obosim. Ne dorim un răspuns simplu și ușor la problemele noastre. Și atunci vin fake news cu soluția – „tragi apă sărată pe nas și ești protejat împotriva coronavirus”.
Nu în cele din urmă, fake news ne animă prejudecata cognitivă de confirmare (confirmation bias) – atribuim din start valoare de adevăr mai degrabă lucrurilor care confirmă credințele noastre. Le vedem mai des. Le căutăm mai activ. Ne entuziasmăm la gândul că lumea e așa cum o gândim noi, coroborând fantezii de control. Prin urmare, dăm mai departe știrea către ceilalți ca să îi facem și pe ei părtași la lumea noastră. Dacă destui oameni cred într-un lucru, sigur e adevărat, și vrem ca lumea noastră să fie adevărată.
Ce facem acum?
Sun Tzu ne îndeamnă să ne cunoaștem inamicul și să ne cunoaștem pe noi. Data viitoare când vedem un articol care pare verosimil, propun să ne întrebăm fiecare dacă nu cumva ne apasă vreun buton anume ca să îl credem veritabil.
Nota Bene: Disciplina gândirii critice e ca mersul la sală pentru condiția fizică. Nu e destul să o faci o dată și gata. Apoi, e deosebit de solicitant să fim constant conștienți de noi înșine (și de butoanele noastre) și să încercăm să căutăm surse și să ne punem întrebări. E poate mai sănătos, la început, să ne alegem bătăliile.
Cu perseverență și exercițiu constant, însă, devine din ce în ce mai ușor, iar procesul critic conștient devine instinct intelectual subconștient.
